Aripi să zboare

tumblr_ni28fe1mat1u5odkco1_1280Am ciudatul obicei să duc gunoiul la 12 noaptea. Din motive lesne de înțeles (nu îl las peste noapte ca să nu miroasă și să nu atragă gândaci de bucătărie de pe la vecinii mei.) Și cum duceam eu sacul așa, determinată, trecând pe palier aud niște urlete înfiorătoare venind dinspre ușa vecinei mele. Nu era o ceartă conjugală ci una mamă singură- adolescentă rebelă. Partea funny e că se certau în engleză deși mama e unguroaică și fiica româncă și știu amândouă perfect limba română. Asta mică urla din toți rărunchii „Get off my phone, get off my phone” iar maică-sa se străduia să nu urle dar o înjura printre dinți. Instant mi s-a făcut pielea de galinacee. Zic „ Doamne, oare așa o să ajung și eu cu fetele mele?” M-a speriat gândul și am început să le întorc pe toate părțile, cum să faci să nu ajungi ca propriul tău copil să te urască, fie chiar și pentru o perioadă și cum să îl faci să înțeleagă ce e bine pentru el și că de fapt tu nu îi vrei decât binele. Treaba stă așa: femeia asta s-a chinuit cu fata ei, a dat-o la școli private, a investit în creșterea și educația ei, i-a oferit tot ce putea ea mai bun și totuși ceva a lipsit. Ce anume? Lipsa de comunicare? Lipsa figurii paterne? Sau este doar perioada asta dificilă a adolescenței? Oare lucrurile revin la normal între mamă și fiică după ce trece furtuna hormonală? Sau pur și simplu sunt legături care se rup pentru tot restul vieții? Ne purtăm dur cu ei în perioada asta sau suntem îngăduitori? Le explicăm frumos chiar dacă și de o mie de ori sau îi punem la punct și aplicăm restricții și pedepse? Ești prietenul copilului tău sau un exemplu de urmat? Riști să îl transformi în dușman sau riști să o ia pe drumuri greșite? Ceea ce m-a făcut să mă zbârlesc au fost ura și durerea din vocea fetei. Revoltă aprigă amestecată cu suferință, neputință și strigătul disperat de a fi înțeleasă, de a nu fi controlată, de a fi lăsată liberă, de a se avea încredere în ea. Să spunem că greșește. Nu învață. Pleacă de acasă. Rămâne gravidă. Fumează sau bea. Înjură. Are o relație cu cineva nepotrivit. Renunță la studii. Se tatuează. Dacă nu ai educat-o până la o vârstă, în adolescență deja e prea târziu. Așa că asumă-ți, iar acum las-o să facă propriile alegeri. Dacă interzici, apare revolta, înstrăinarea, agravezi ceea ce ar trebui să domolești. Stabilește niște reguli și limite de bun simț dar las-o să greșească, să discearnă binele de rău, nu să se întrebe tot restul vieții care este diferența pentru că tu ai ferit-o de rău. Propriile experiențe, bune sau greșite, ne clădesc personalitatea și ne fac oameni. Sindromul „ Rapunzel” îl numesc eu. Ține copilul într-un turn, sus de tot, departe de lumea cu bune și rele, oferă-i tot ceea ce e mai bun, refuză-i gustul fructului oprit și cu prima ocazie va evada, își va tăia cosițele și în cel mai bun caz te va mai căuta ca sa te anunțe că vei avea un nepoțel. Pune o bază solidă de afecțiune și propriu exemplu, presară cu niscai principii morale și cu îndemn la învățătură și dă-i aripi să zboare. Puiul bine crescut se va întoarce la cuib să își revadă mama. Dacă stai cu picioarele pe aripile lui, va striga la tine: „ Get off my wings, get off my wings!”

Reclame

Copii triști, lume tristă

sad-72217_960_720Cât de trist este când vezi un copil care este criticat și bombănit tot timpul, nu de către unul dintre părinți, ci de amândoi. Pe chipul lui se citește inocența, supunerea oarbă și tristețea. Îl văd destul de des și de fiecare dată mama sau tatăl ori amândoi îl bruftuluiesc iar el nu zice nimic. De frică, de rușine. Grăbit de părinți mai tot timpul, certat că a uitat un lucru sau că are nevoie de ceva. Copilul pare că se simte vinovat și dacă respiră. El nu are nici o vină că ai lui sunt stresați, grăbiți, că au neajunsuri. Îmi doresc din tot sufletul ca undeva, în evoluția lui, să realizeze unde greșesc ai lui și să nu devină ca ei. Să nu ia asupra lui toate frustrările și bădărănia părinților și să își salveze sufletul. Cum să îți crești copilul inducându-i în permanență sentimentul de vină? Cum să îl trimiți în viață după ce i-ai farâmat toată încrederea în el? Cum să lași ochi de copil privind atât de des în jos? Degeaba îl îmbraci, hrănești și îl trimiți la școală dacă nu ai grijă de sufletul lui. De ce ți-ai face copilul să se simtă o corvoadă? De ce ai trata pe alții mai bine decât pe copilul tău? Cât de needucat și insensibil să fii? De ce l-ai mai adus pe lume? Cum îi arăți că îl iubești? Îi arăți? De ce nimeni nu le spune nimic părinților? De ce lăsăm copiii să fie tratați în felul acesta? Opusul acestui comportament este proslăvirea propriului copil, punerea lui pe un piedestal și indulgența exagerată. Mulți procedează așa, fiind extrem de permisivi și enervant de atenți și servili cu copiii lor. Părinții din prima categorie ar trebui închiși într-o încăpere împreună cu cei din a doua categorie. Ar ieși, după ce s-au jumulit bine, exact ceea ce trebuie. Un experiment care merită încercat.

Tu ai plesni copilul cuiva?

13571303
Lumea este o junglă și nu mă învăț minte niciodată. Lumea din mall la fel. Credeam că mai există bun simț și educație măcar în niște limite impuse dacă nu de societate, măcar de moralitate. Ntz. Aici mă tot întreb ca proasta cine a fost de vină. Eu, că am pierdut un minut copilul din supraveghere sau tâmpita care l-a plesnit peste față fără nici o remușcare. Probabil că eu ar trebui de fapt să îl țin permanent de mână ca să nu se aleagă cu lovituri sau traume psihice. Despre ce este vorba? Să vă spun că Edy al meu care are 5 anișori are un obicei. Îi plac copiii mai mici sau de o vârstă cu el. Se duce și îi îmbrățișează sau îi mângâie pe cap. Așa e el, mai iubăreț, mai sociabil. S-a întâmplat ca fiind în mall să fiu atentă la alegerea unui cadou pentru cineva drag. Eu, sora lui Edy și vânzatoarea eram concentrate asupra acelui cadouaș. Edy făcea curse în spatele nostru, la un moment dat vine plângând că l-a certat o doamnă și mi-o arată, eu strig după cucoana înfofolită într-o blană imensă, care deja grăbea pașii, întrebând-o ce s-a întâmplat, aia reclamă din fugă că Edy i-a tras nepoata de păr. Edy plângea în hohote că a mângâiat-o pe fetiță pe cap. Jur pe ce vreți voi că Edy niciodată nu a lovit sau tras de păr vreun copil. E prea blând și fraier când vine vorba de alți copii, mai ales de cei mai mici decât el. Cucoana deja ieșise din mall și Edy îmi spune printre lacrimi că doamna l-a plesnit peste obraz. Se și vedea de altfel, era roșu. Nu se mai oprea din plâns. Vânzatoarea nu mai știa cum să îl îmbuneze,a găsit niște Skittles și îl ademenea dar lui numai de bomboane nu îi ardea. Era efectiv șocat că un străin l-a lovit. Că cineva poate lovi un copil. Eu, șocată și eu și deja plină de ciudă că nu mai am de unde să o iau pe Cruella să o tăvălesc cu tot cu blană până uită cum o cheamă. Pesemne răsfățata lu’ bunica reclamase că o atinsese băiețelul iar bunica, prea preocupată să se uite după cristale Swarovski sau după ce morții ei s-o fi uitat, a tras concluzia că Edy i-a tras ploada de păr. Și pac, plesnit copil de 5 ani, în spatele mamei care îl scăpase din vedere. Copilul meu și-a învățat lecția, să nu se mai îndepărteze nici doi pași de mine. Eu mi-am învățat lecția, să țin copilul aproape, departe de animale împăiate. Jegoasa pune liniștită capul pe pernă că și-a apărat eroic și victorios odrasla. Morala: nu mergeți la zoo, ci în mall. Acolo găsiți o varietate mult mai mare de specii și mult mai agresive. Mâine este ziua mea. Nu ies din casă, sau dacă ies, în nici un caz în mall. Mă gândeam să mergem la zoo să vadă și copilul meu cum ar trebui de fapt să se comporte animalele.

Diplome și medalii pentru toată lumea. Fără număr.

162a69a46f64afa61eb38432877efd61

Anul acesta, ca și în ceilalți ani, la clasele I-IV din școala unde invață copiii mei s-a adresat următoarea întrebare: ce facem anul ăsta? Pentru ce dăm bani: pentru diplomă, diplomă și medalie sau pentru diplomă, medalie și carte? Sună bine? Viitorul, desigur. Fii-mea care e într-a treia mi-a servit imediat părerea ei. Ea nu vrea niciuna din toate astea pentru că nu este normal să fie pe bani ci pe meritele fiecărui copil și că…unde mai e farmecul?  Și are dreptate. Să nu mai zic ce învățăminte trag elevii din practica asta. Dacă acum se dau pe bani, chiar daca ai rezultate mai puțin satisfăcătoare, păi și în viitor pot obține la fel diplome, medalii, merite. Și totuși toți părinții au votat pentru varianta „cu de toate”. Ca shaorma. Să nu lipsească nimic, să nu sufere copilul, să nu se simtă discriminat. Atâtea generații de copii au crescut fără diplome la fiecare pas și medalii la fiecare reușită. Atâtea generații au înghițit în sec când nu au primit premii sau mențiuni și apoi dacă au avut voință au tras tare ca să le obțină, iar dacă nu le-a păsat prea tare au știut ulterior la ce să se aștepte și ca urmare nu au venit la premiere, ori pur și simplu au trecut pe acolo ca să își salute colegii și profesorii.Nu au venit să ceară medalie când au știut bine care le sunt meritele. Nu s-au dat cu fundul de pământ că nu au primit diplomă. Acum recompensăm copiii și pentru faptul că trec strada. Acum ne supărăm dacă ne este criticat copilul la școală. Cadrele didactice trebuie sa umble cu două straturi de mănuși ca să nu supere nici pe copil nici pe părinți. Părinții sunt „drăguți” și „atenți” cu doamna în speranța că doamna va fi și ea la fel cu copilul. Desigur, asta era și înainte însă parcă nu atât de evident și de „pe față”. Am o bănuială că se practică sistemul ăsta și în clasele mai mari. Unii ar spune ca sunt mici și macar acum în primii ani de școală să fie ei fericiți. Că sunt prea mici ca să  înțeleagă ierarhizarea. Greșit. Copiii înțeleg ierarhizarea încă de la grădiniță. Și obișnuindu-se cu recunoașterea meritelor cu mare fast la final de an școlar  vor considera că li se face o nedreptate când nu vor mai primi automat diplome și medalii. Vor aștepta ca și oamenii și viața să îi trateze aidoma. Să aștepte mereu recompense și laude. Încurajăm spiritul competitiv și obținerea de performanțe „pe bune” sau ne educăm copiii să creadă că li se cuvine totul și că dacă nu au succes îl pot mima și cumpăra?  Scoatem bani din buzunar si pentru ” Săptămâna Altfel”, și pentru 1 iunie, 8 martie, sărbători de iarnă și pentru deschiderea anului școlar și pentru încheierea anului școlar? Scoatem! Ca să fie bine. Ca să nu se supere nimeni. Elevii merituoși nu primesc de la Minister nici măcar o carte la sfârșit de an școlar. Ce sa mai vorbim de o diplomă. Sistemul educațional e la pământ însă noi ne cramponăm de diplome și medalii. Care oricum ajung să zacă pe fundul vreunei cutii iar peste ceva timp la gunoi. Iar copiii noștri cu ce rămân? Nu cu medaliile sau diplomele ci cu ce cunoștințe au acumulat (sau nu) și mulți dintre ei cu impresia că în viață suntem premiați și felicitați indiferent de ceea ce facem, chiar și pentru eforturile mici sau pentru intenții. Cu fast, premiem și serbăm acum chiar și  mediocritatea, aplaudând tot ce poate fi cumpărat cu bani și neglijând adevăratele valori pe care micuții trebuie să și le însușească. Pentru că e mai simplu așa și pentru că  „așa face toată lumea”. S-au grăbit să scoată din sistem acordarea de coronițe. Păcat. Alea erau mai frumoase și decât diplomele și decât medaliile. Mie mi-ar plăcea să îi vad pe toți cu coronițe de flori. Din motiv de vacanță, vară și copilărie. Dacă tot e să se bucure, astea să fie motivele. Nu niște hârtii cu numele lor și niște bucăți de metal strălucitoare.

Din seria „Asistente medicale penibile”

Ieri am avut treaba la medic. Am luat-o pe Clara cu mine. Nu am mai fost la el, nu ne știam nici cu el, nici cu asistenta. La recepție am plătit pentru consultație cu 60 de lei mai mult decât suma ce ni se comunicase la telefon, pe motiv că s-au schimbat tarifele și colega de la telefon era nouă și nu știa. După ce am așteptat o oră și ceva pentru că asistenta uitase să ne ceara bonul de ordine, intrăm la domnul doctor eu încercând să mimez jovialitatea, Clara sictirită vizibil dar politicoasă. Consultația a durat vreo 5 minute, dl. doctor s-a dus în camera de tratamente unde îl aștepta o pacientă, eu și Clara am rămas cu doamna asistentă ca să facem schimb de date de contact și să stabilim următorii pași. Clara avea pe chip entuziasmul unei mâțe căreia i se taie gheruțele. Asistenta, pe care o apreciez sincer că nu și-a ales profesia de actriță ( în care ar fi eșuat lamentabil) o întreabă pe mâța mea: ” Șiii, te duce mami după asta în mall să mâncați?” Clara o privește impasibilă și îi răspunde scurt și amabil că nu. Nemulțumită de faptul că încercarea ei de a fi drăguță și de a face conversație de umplutură nu ne-a dat pe spate nici pe mine și evident nici pe fii-mea, asistenta își mai încearcă o dată norocul: ” Eeeeei, dar lasă că ieșiți mâine….sigur mâine ieșiți în mall, pentru că e sâmbătă și mami te scoate în oraș de obicei, nu?” Aici am rămas cam siderată și eram la un foarte mic pas de a-i sugera asistentei drăguțe să își închidă gura și să facă planuri pentru propria ei familie, nu pentru a mea. Clara, naturală, cu o mimică care spunea exact „mi se fâlfâie, vreau să scap naibii odată de aici” și în același timp ” nu te plac, ești falsă” și-a plimbat ochișorii prin cameră fără să răspundă și să îi satisfacă asistentei curiozitatea. Game over pentru asistentă care cred că a înțeles. Că fii-mea nu e copilul să zâmbească unei persoane pe care nu o simte autentică, că nu o încântă dulcegăriile care se spun de obicei copiilor drăguți și că prețul plătit plus consultația de doar 5 minute plus timpul de așteptare ar fi necesitat o asistentă care măcar să știe să joace teatru cum trebuie.